Descriere
Psihoterapia psihanalitică este o terapie prin joc, desene, modelaj. În cabinetul de psihoterapie terapeutul pune la dispoziţia copilului diferite materiale de care acesta se foloseşte pentru a-şi exprima trăirile, angoasele, eventualele traume, fantasmele. Jocul, desenul, modelajul reprezintă echivalentele asociaţiilor verbale ale adulţilor si adolescenţilor.
În general este foarte PLĂCUTĂ pentru copil, întrucât terapeutul respectă o regulă fundamentală, şi anume nu-l obligă niciodată pe pacient să facă ce nu vrea. Deşi, desigur, are grijă ca micuţul pacient să nu-şi facă singur rău. Nu sunt folosite nici pedepsele, nici recompensele, copilul este lăsat liber să-şi aleagă jucăriile cu care să se exprime şi modul de a se exprima.
Prin modul de abordare a relaţiei terapeutice, întotdeauna se încurajează (chiar dacă se analizează o problemă complet diferită, ca de exemplu enurezisul sau opoziţia faţă de dorinţele părinţilor, deci încurajarea este indirectă) curiozitatea, creativitatea, imaginaţia copilului.
Un curent relativ nou apărut, fundamentat pe experimente şi studii ştiinţifice asupra interactivităţii mamă-sugar, adică intersubiectivitatea, a influenţat tehnica psihoterapeutică prin faptul că pacientul este încurajat să interacţioneze direct şi activ cu terapeutul care îi devine practic partener de joc (chiar şi de desen prin squiggle – Consultaţia terapeutică a copilului, D. W. Winnicott, ed. Fundaţiei Generaţia, 2002). Tehnica intersubiectivă are rolul de a îmbunătăţi comunicarea între pacient şi terapeut şi de a crea (la autişti de exemplu) sau de a creşte interesul pentru relaţiile inter-umane.
Copiii sunt aduşi de părinţi la terapie. De aceea prima şi cea mai importantă condiţie INDISPENSABILĂ pentru ca terapia să aibă succes este ca parinţii să-i aducă sau să-i trimită regulat la şedinţe. În plus, de regulă este necesară o cooperare între psihoterapeut şi părinţii pacientului.
Recomandabil este ca un copil la care se observă semne ale unei funcţionări problematice să fie adus la o vârstă cât mai fragedă la terapie (3 ani).
Exemple
Băiat cu autism de 6 ani, care nu a reacţionat la alte trei forme de terapie şi care refuza sa comunice în orice fel cu cei din jur. La 7 ½ ani s-a dus la şcoală în clasa întâi.
Băiat cu psihoză infantilă, 9 ½ ani, cu tulburări de cogniţie şi percepţie şi o conduită bizară şi intolerabilă. După doi ani de psihoterapie psihanalitică, merge la şcoală, îşi face un prieten bun, reuşeşte să se adapteze parţial la realitate, deşi continuă să aibă o conduită cam bizară. (Joyce McDougall, 1960)
Băiat cu autism primar pasiv, care şi-a început terapia psihanalitică la 13 ½ şi la 31 de ani poate comunica cu străini, s-a înscris la un curs de actorie şi are o viata socială restrânsă. (Anne Alvarez, 1992)
Fată cu sindrom Asperger, inteligentă, care făcea crize inexplicabile de ţipete şi plânsete fără a putea fi consolată, refuza să se joace cu alţi copii şi, în general, nu făcea decât ce voia ea, fără nici o legatură cu subiectul discutat în clasă. Avea coşmaruri noaptea. După doi ani de psihoterapie psihanalitică este total integrată, merge la şcoală, are prieteni, are succese şcolare şi a devenit o fetiţă veselă, care nu mai are coşmaruri. (Tanja Nesic-Vuckovic, 2004)
Băiat de opt ani adoptat, abuzat fizic înainte, rebel şi agresiv în relaţia cu noii lui părinţi. După doi ani de terapie adoptă un cu totul alt mod de a se relaţiona la cei din jur şi este capabil chiar sa-i îngrijească pe alţii (Maria Teresa Gallo, 2001)
Băiat de şase ani, adus de urgenţă la psihoterapeut pentru că îşi ataca rudele sau colegii de câte ori se supăra. Comportamentul lui se agravase din cauza sarcinii mamei, iar parinţilor le era teamă ca nu cumva sa-l atace şi pe bebeluş. Dupa câteva luni de terapie, a renunţat la violenţă, deşi încă îi era greu să se integreze social, aşa încât şi-a continuat terapia. (Maria Rhode, 2001)
Resource List for Child Psychotherapists and Psychoanalysts
