Blog

Când vine vorba de copiii noştri suntem leoaice sau struţi.

Ne ţinem copilul de mână când traversăm strada şi îl învăţăm să interpreteze culorile semaforului ca să nu-l omoare maşina-bivol. Ca leoaicele. Încercăm să-l apărăm cu orice preţ de orice ameninţare reală sau potenţială din nevoia uriaşă de a-l vedea fericit. Dar dacă ameninţarea vine din interiorul lui ? Dacă puiuţul nu pare interesat să înveţe că bivolul e un pericol pentru el ? Atunci deseori ne vârâm capul cât mai adânc cu putinţă în pământ şi aşteptăm să treacă. Ca struţii.

Ca părinţi ţinem între dinţi pilula albastră, căutând-o cu perseverenţă în gropile din pământ. Nu suntem în stare să recunoaştem faţă de noi înşine că nu îl putem ajuta singuri, că şi noi şi el avem nevoie de ajutor.  Sentimentul nostru de neputinţă, aidoma celui al struţului, e prea enorm pentru a scoate capul la lumină.

Dacă n-am fost o leoaică bună ? ar însemna să ne întrebăm în sinea noastră. Şi vinovăţia sau teama că, fără să vrem ori fără să ştim cum, au fost momente când ne-am transformat niţeluş în bivoli sunt prea imense. Inacceptabile de fapt. Pentru că ne considerăm întrutotul responsabili de viaţa, fericirea şi soarta lui, nu luăm în considerare posibilitatea ca embrionul bivolului să fi apărut înainte de naşterea copilului.

În plus, iubirea e oarbă. Copilul nostru e perfect: cel mai frumos, cel mai inteligent, cel mai afectuos.  Pilula roşie e de neimaginat pentru noi. Nici măcar nu luăm în considerare vreo alegere. Şi chiar dacă, presupunând prin absurd, îl pândeşte o ameninţare interioară, copilul o să crească şi până la urmă o să-i treacă. Din păcate, atunci când bivolul intern iese la suprafaţă şi se năpusteşte asupra gropii noastre de struţ, smulgându-ne brutal dintre dinţi pilula albastră, deja copilul nu mai e copil şi problema devine mult mai greu de rezolvat.