Blog

Acum câţiva ani, un prieten foarte bun mi-a trimis un mail în care m-a întrebat ce pilulă vreau să înghit? Roşie sau albastră? Se referea la imaginea pe care o aveam eu în ochii lui. Ne cunoşteam de mulţi ani, ne înţelegeam minunat, iar eu am rămas mască. Evident existau lucruri care îl deranjau la mine. Deşi m-am simţit puţin jignită, curiozitatea a biruit şi, asemenea lui Neo din Matrix, am ales pilula roşie. Iar relaţia noastră s-a schimbat. În bine.

Avem o anumită imagine de sine, ducem o viaţă care nouă ni se pare poate fericită, poate sigură şi stabilă, poate doar singurul traseu pe care putem călători. Lumea noastră internă subiectivă are în ochii noştri statut de adevăr absolut. Ceea ce (credem că) suntem într-un anumit moment al vieţii nuanţează lentilele ochelarilor prin care contemplăm şi interpretăm realitatea externă.

Suntem destul de mulţumiţi de cum trăim, de cine suntem, de relaţiile cu cei iubiţi. Poate ne mai dorim să schimbăm ceva pe ici pe colo, dar, cel mai important lucru, asta este singura versiune pe care o cunoaştem. Obiceiul, tiparul, regula ne dau un sentiment de siguranţă, de stabilitate, motiv pentru care clipă de clipă alegem pilula albastră. Tot ce iubim la noi şi la ceilalţi, tot ce am construit până acum, încrederea într-un viitor previzibil întruchipează pilula albastră.

“Ignorance is bliss,”cum spunea Morpheus în film.

Pilula roşie e riscantă. Chiar dacă ne dorim cu ardoare să ne schimbăm sau să ne îmbunătăţim viaţa, cum am putea şti ce ne aşteaptă? Pilula roşie ne oferă adevărul, altă perspectivă a realităţii, altă viziune asupra lumii şi asupra propriei persoane. Înghiţind pilula roşie, ne aruncăm cu capul înainte în necunoscut. Nu mai ştim încotro ne îndreptăm, ce vom afla despre noi, pierdem siguranţa şinei fixe a trenuleţului care ne poartă spre tunelul final şi ce câştigăm în schimb? O eventuală libertate în gândire, în opţiuni, dar cine poate şti cu certitudine că această libertate nu e şi ea la fel de iluzorie?

Unii dintre noi avem încă de la naştere şina fixată zdravăn pe podea. E mai comod să credem ce ni se spune, e mai comod să acceptăm o viaţă pe care alţii au ales-o pentru noi. Ne pierdem dorinţa de a pune întrebarea cu care atât de des ne bombardează copiii mici: de ce? De ce suntem aşa? De ce trăim aşa? Ce-ar fi dacă…

Sistemul de care aparţinem face mari presiuni să ne conformăm aşteptărilor lui, să acceptăm un status quo care poate nu ne satisface pe deplin, dar ne oferă siguranţă. A ne întreba de ce? pune la îndoială tot ce cunoaştem acum. E o întrebare periculoasă. Ne trebuie mult curaj şi o mare curiozitate ca s-o punem. Însă dacă ne întrebăm de ce? mai mult ca sigur că, până la urmă vom alege pilula roşie. Şi atunci apelăm la cineva să ne ajute să ne auto-cunoaştem.