Blog

În camera de joacă, două surori, Alina şi Dana, stau în picioare lângă o mică bucătărie pusă pe masă.

- Dă-mi prosopul ăla să şterg vasele, spune Dana.

Alina îi dă o batistuţă.

- Nu prosopul ăla, cu ăla ne ştergem pe mâini şi se murdăreşte de ulei. Pe celălalt, că e curat şi abia am spălat vasele, zice Dana.

- Mai lasă-mă şi tu în pace să-mi citesc liniştit ziarul, îi replică Alina, despăturind o coală mare de hârtie şi vârându-şi nasul în ea.

- După ce că azi am stat două ore în bucătărie să gătesc pentru tine, măcar atâta ai putea să faci şi tu, spune Dana, punându-şi o mână în şold.

- Mă duc în sufragerie, zice Alina şi deschide o uşă imaginară.

- Nu, nu ! ţipă Dana. Nu-i aşa ! Trebuie să spui „De ce nu poţi să stai şi tu liniştită după ce mâncăm şi te fâţâi prin bucătărie ca titirezul de mă ameţeşti ?” Aşa e ! Aşa e !

Vi se pare o caricatură, nu ? De fapt, deseori copiii identifică inconştient neînţelegerile, conflictele, problemele din relaţia părinţilor lor (nu întâmplător surorile au ales tocmai acest dialog). Unii, tot inconştient, ţin partea cuiva, alţii se simt vinovaţi.

În orice caz, relaţia dintre părinţii noştri, cu tot ce implică ea, rămâne în noi şi se constituie într-o componentă a prototipului viitoarelor noastre relaţii de cuplu.

Alina şi Dana îşi aleg rolurile în jocul lor, poate că uneori şi le schimbă între ele, astfel identificându-se pe rând cu câte un părinte, dar cu siguranţă că au un rol preferat şi pe acela au şanse mari să-l repete mereu când vor deveni adulţi.

Ne găsim partenerul potrivit în cel care ne permite să ne jucăm cât mai mult de-a mama şi de-a tata.

- Am avut o zi îngrozitoare la serviciu, probabil îi va spune într-o seară Alinei soţul ei. A venit şeful la mine şi a început să ţipe…

- Mă duc să fac o baie, îl va întrerupe poate Alina, ieşind din cameră.

…….

- Prosoapele de corp trebuie să stea în sertarul din stânga, prosoapele de faţă trebuie să fie în sertarul din mijloc, cele de mâini în sertarul din dreapta, cele pentru picioare în sertarul de deasupra, iar cele pentru musafiri în cel de dedesubt. Vezi să nu le-ncurci între ele că iese scandal, poate că-i va spune Dana soţului ei. Iar acesta, mai mult ca sigur buimac, probabil că nu va avea altă soluţie ca să evite cearta decât să coasă etichete pe prosoape şi să râcâie semne discrete diferite pe sertare pentru a le deosebi.

Uităm multe dintre problemele pe care le intuiam când eram copii şi socotim că, ceea ce odată era un joc cu roluri interschimbabile, acum e o viaţă „normală” şi serioasă de adult, care nu se poate schimba, cu roluri fixe. Nu mai suntem dispuşi să facem compromisuri, singura noastră dorinţă este să-l schimbăm pe cel de lângă noi, pentru a putea juca la nesfârşit acelaşi joc.

De obicei nu ne iese. Şi atunci singura soluţie e o terapie.

Când vine vorba de copiii noştri suntem leoaice sau struţi.

Ne ţinem copilul de mână când traversăm strada şi îl învăţăm să interpreteze culorile semaforului ca să nu-l omoare maşina-bivol. Ca leoaicele. Încercăm să-l apărăm cu orice preţ de orice ameninţare reală sau potenţială din nevoia uriaşă de a-l vedea fericit. Dar dacă ameninţarea vine din interiorul lui ? Dacă puiuţul nu pare interesat să înveţe că bivolul e un pericol pentru el ? Atunci deseori ne vârâm capul cât mai adânc cu putinţă în pământ şi aşteptăm să treacă. Ca struţii.

Ca părinţi ţinem între dinţi pilula albastră, căutând-o cu perseverenţă în gropile din pământ. Nu suntem în stare să recunoaştem faţă de noi înşine că nu îl putem ajuta singuri, că şi noi şi el avem nevoie de ajutor.  Sentimentul nostru de neputinţă, aidoma celui al struţului, e prea enorm pentru a scoate capul la lumină.

Dacă n-am fost o leoaică bună ? ar însemna să ne întrebăm în sinea noastră. Şi vinovăţia sau teama că, fără să vrem ori fără să ştim cum, au fost momente când ne-am transformat niţeluş în bivoli sunt prea imense. Inacceptabile de fapt. Pentru că ne considerăm întrutotul responsabili de viaţa, fericirea şi soarta lui, nu luăm în considerare posibilitatea ca embrionul bivolului să fi apărut înainte de naşterea copilului.

În plus, iubirea e oarbă. Copilul nostru e perfect: cel mai frumos, cel mai inteligent, cel mai afectuos.  Pilula roşie e de neimaginat pentru noi. Nici măcar nu luăm în considerare vreo alegere. Şi chiar dacă, presupunând prin absurd, îl pândeşte o ameninţare interioară, copilul o să crească şi până la urmă o să-i treacă. Din păcate, atunci când bivolul intern iese la suprafaţă şi se năpusteşte asupra gropii noastre de struţ, smulgându-ne brutal dintre dinţi pilula albastră, deja copilul nu mai e copil şi problema devine mult mai greu de rezolvat.