Blog

Pe nisipul fin şi pufos, cu burta la soare, absorb prin toţi porii parfumul marin. Valurile şerpuitoare se sparg uşurel şi spuma lor îmi aduce aminte de berea mea rece. O strâng în mână şi-i simt răcoarea care se împrăştie pe sub pielea încinsă când sorb din ea. Îmi mişc degetele de la picioare şi scotocesc cu ele în nisip căutând umezeala. Mi-e cald. O iau la goană şi mă arunc în apă, simţind privirile fetelor aţintite pe spatele meu bronzat. Nu le mai aud chicotiturile când mă scufund şi înot 50 de metri puţin deasupra nisipului prin apa de un turcoaz ireal. Zăresc o scoică albă spiralată, cu pliuri cafenii… ba nu, rubinii. O iau şi ies cu ea pe mal, iar fetele îmi zâmbesc galeş. Mă apropii de cea mai frumoasă dintre ele şi-i întind scoica. Ea îmi spune: „N-ai vrea să ieşim diseară la o bere?”
Sună telefonul. Îmi dezlipesc mâna lipicioasă de pe braţul din plastic al scaunului meu cu un pleoscăit asudat. Mă uit buimac în jurul meu la cei cincizeci de colegi înghesuiţi în ţarcul nostru cotidian, care n-are nici măcar o fereastră. Răspund şi vocea şefului meu îmi bubuie în ureche.
- Unde-i raportul ăla? Îl aştept de o mie de ani şi trebuie să-l termini până mâine, când ai de recoltat probe din sistemul de canalizare!

Toată luna trecută n-am avut nimic de lucru. Oare criza să fie de vină? Parcă şeful meu se uită mai urât la mine decât la colegii mei. Lor le-o fi dat de lucru? Hmm, parcă ăsta cât o pălugă de lângă mine rupe tastatura de o săptămână, iar aia de acolo o să-şi dea duhul de cât behăie la telefonul rezervat clienţilor. Of, e clar, pe mine m-a pus pe linie moartă, că până şi proasta aia cu părul vâlvoi de parcă şi-ar ţine degetele-n priză citeşte concentrată vreun raport sau aşa ceva. Totuşi la evaluarea de anul trecut am ieşit foarte bine. Dar probabil că ceilalţi au ieşit şi mai bine. Nu, e clar, şeful mi-o coace, vrea să scape de mine. Ah! Am primit un mail să mă duc la el în birou. Sigur mă dă afară! Ce să fac, trebuie să mă duc, n-am de ales. Uite, drumul meu spre eşafod şi ăştia toţi îmi zâmbesc… Ştiu ei ce ştiu. Se bucură că scapă de mine. Gata, am deschis uşa. Şeful îmi strânge mâna şi-mi spune „Am decis ca de acum încolo să ai mai multe responsabilităţi. Toată luna trecută am discutat pe cine să punem să conducă echipa pentru noul proiect şi de aceea n-am vrut să ai altele pe cap când începe proiectul. De acum încolo o să te ocupi de organizarea noii echipe şi o să faci rapoarte despre performanţele lor. Aştept cu nerăbdare să vii cu idei care să accelereze proiectul. Ştii că trebuie terminat cât mai repede.” Hmm, acum mă încarcă cu responsabilităţi, oare crede că sunt un lider bun? Mira-m-aş! Mai mult ca sigur că vrea să dovedească tuturor că nu fac faţă ca să aibă motiv să mă dea afară. Ce parşiv e!
- Mai bine îmi ziceţi în faţă că vreţi să mă daţi afară! Sau aţi prefera să-mi dau demisia?

Care dintre cei doi e mai fericit? Unde se ascunde fericirea în viitorul lor

Poate că primul se va duce la mare în weekend-ul următor şi poate că al doilea, după ce va demisiona, îşi va găsi o slujbă care îl va pasiona. Nu putem şti.
Însă ceea ce putem bănui este că lucrurile care ne împiedică să ne găsim clipe de fericire zac aproape întotdeauna înăuntrul nostru. Sunt aidoma unor mici omuleţi cârcotaşi care par să ne şoptească la ureche că nu merităm nici un moment de fericire, că nu suntem în stare nici s-o căutăm şi nici s-o găsim şi că orice am face nu putem scăpa din… sistemul de canalizare. Iar o psihoterapie vă poate ajuta să-i identificaţi pe omuleţi şi eventual să le râdeţi în nas

În camera de joacă, două surori, Alina şi Dana, stau în picioare lângă o mică bucătărie pusă pe masă.

- Dă-mi prosopul ăla să şterg vasele, spune Dana.

Alina îi dă o batistuţă.

- Nu prosopul ăla, cu ăla ne ştergem pe mâini şi se murdăreşte de ulei. Pe celălalt, că e curat şi abia am spălat vasele, zice Dana.

- Mai lasă-mă şi tu în pace să-mi citesc liniştit ziarul, îi replică Alina, despăturind o coală mare de hârtie şi vârându-şi nasul în ea.

- După ce că azi am stat două ore în bucătărie să gătesc pentru tine, măcar atâta ai putea să faci şi tu, spune Dana, punându-şi o mână în şold.

- Mă duc în sufragerie, zice Alina şi deschide o uşă imaginară.

- Nu, nu ! ţipă Dana. Nu-i aşa ! Trebuie să spui „De ce nu poţi să stai şi tu liniştită după ce mâncăm şi te fâţâi prin bucătărie ca titirezul de mă ameţeşti ?” Aşa e ! Aşa e !

Vi se pare o caricatură, nu ? De fapt, deseori copiii identifică inconştient neînţelegerile, conflictele, problemele din relaţia părinţilor lor (nu întâmplător surorile au ales tocmai acest dialog). Unii, tot inconştient, ţin partea cuiva, alţii se simt vinovaţi.

În orice caz, relaţia dintre părinţii noştri, cu tot ce implică ea, rămâne în noi şi se constituie într-o componentă a prototipului viitoarelor noastre relaţii de cuplu.

Alina şi Dana îşi aleg rolurile în jocul lor, poate că uneori şi le schimbă între ele, astfel identificându-se pe rând cu câte un părinte, dar cu siguranţă că au un rol preferat şi pe acela au şanse mari să-l repete mereu când vor deveni adulţi.

Ne găsim partenerul potrivit în cel care ne permite să ne jucăm cât mai mult de-a mama şi de-a tata.

- Am avut o zi îngrozitoare la serviciu, probabil îi va spune într-o seară Alinei soţul ei. A venit şeful la mine şi a început să ţipe…

- Mă duc să fac o baie, îl va întrerupe poate Alina, ieşind din cameră.

…….

- Prosoapele de corp trebuie să stea în sertarul din stânga, prosoapele de faţă trebuie să fie în sertarul din mijloc, cele de mâini în sertarul din dreapta, cele pentru picioare în sertarul de deasupra, iar cele pentru musafiri în cel de dedesubt. Vezi să nu le-ncurci între ele că iese scandal, poate că-i va spune Dana soţului ei. Iar acesta, mai mult ca sigur buimac, probabil că nu va avea altă soluţie ca să evite cearta decât să coasă etichete pe prosoape şi să râcâie semne discrete diferite pe sertare pentru a le deosebi.

Uităm multe dintre problemele pe care le intuiam când eram copii şi socotim că, ceea ce odată era un joc cu roluri interschimbabile, acum e o viaţă „normală” şi serioasă de adult, care nu se poate schimba, cu roluri fixe. Nu mai suntem dispuşi să facem compromisuri, singura noastră dorinţă este să-l schimbăm pe cel de lângă noi, pentru a putea juca la nesfârşit acelaşi joc.

De obicei nu ne iese. Şi atunci singura soluţie e o terapie.

Când vine vorba de copiii noştri suntem leoaice sau struţi.

Ne ţinem copilul de mână când traversăm strada şi îl învăţăm să interpreteze culorile semaforului ca să nu-l omoare maşina-bivol. Ca leoaicele. Încercăm să-l apărăm cu orice preţ de orice ameninţare reală sau potenţială din nevoia uriaşă de a-l vedea fericit. Dar dacă ameninţarea vine din interiorul lui ? Dacă puiuţul nu pare interesat să înveţe că bivolul e un pericol pentru el ? Atunci deseori ne vârâm capul cât mai adânc cu putinţă în pământ şi aşteptăm să treacă. Ca struţii.

Ca părinţi ţinem între dinţi pilula albastră, căutând-o cu perseverenţă în gropile din pământ. Nu suntem în stare să recunoaştem faţă de noi înşine că nu îl putem ajuta singuri, că şi noi şi el avem nevoie de ajutor.  Sentimentul nostru de neputinţă, aidoma celui al struţului, e prea enorm pentru a scoate capul la lumină.

Dacă n-am fost o leoaică bună ? ar însemna să ne întrebăm în sinea noastră. Şi vinovăţia sau teama că, fără să vrem ori fără să ştim cum, au fost momente când ne-am transformat niţeluş în bivoli sunt prea imense. Inacceptabile de fapt. Pentru că ne considerăm întrutotul responsabili de viaţa, fericirea şi soarta lui, nu luăm în considerare posibilitatea ca embrionul bivolului să fi apărut înainte de naşterea copilului.

În plus, iubirea e oarbă. Copilul nostru e perfect: cel mai frumos, cel mai inteligent, cel mai afectuos.  Pilula roşie e de neimaginat pentru noi. Nici măcar nu luăm în considerare vreo alegere. Şi chiar dacă, presupunând prin absurd, îl pândeşte o ameninţare interioară, copilul o să crească şi până la urmă o să-i treacă. Din păcate, atunci când bivolul intern iese la suprafaţă şi se năpusteşte asupra gropii noastre de struţ, smulgându-ne brutal dintre dinţi pilula albastră, deja copilul nu mai e copil şi problema devine mult mai greu de rezolvat.

Acum câţiva ani, un prieten foarte bun mi-a trimis un mail în care m-a întrebat ce pilulă vreau să înghit? Roşie sau albastră? Se referea la imaginea pe care o aveam eu în ochii lui. Ne cunoşteam de mulţi ani, ne înţelegeam minunat, iar eu am rămas mască. Evident existau lucruri care îl deranjau la mine. Deşi m-am simţit puţin jignită, curiozitatea a biruit şi, asemenea lui Neo din Matrix, am ales pilula roşie. Iar relaţia noastră s-a schimbat. În bine.

Avem o anumită imagine de sine, ducem o viaţă care nouă ni se pare poate fericită, poate sigură şi stabilă, poate doar singurul traseu pe care putem călători. Lumea noastră internă subiectivă are în ochii noştri statut de adevăr absolut. Ceea ce (credem că) suntem într-un anumit moment al vieţii nuanţează lentilele ochelarilor prin care contemplăm şi interpretăm realitatea externă.

Suntem destul de mulţumiţi de cum trăim, de cine suntem, de relaţiile cu cei iubiţi. Poate ne mai dorim să schimbăm ceva pe ici pe colo, dar, cel mai important lucru, asta este singura versiune pe care o cunoaştem. Obiceiul, tiparul, regula ne dau un sentiment de siguranţă, de stabilitate, motiv pentru care clipă de clipă alegem pilula albastră. Tot ce iubim la noi şi la ceilalţi, tot ce am construit până acum, încrederea într-un viitor previzibil întruchipează pilula albastră.

“Ignorance is bliss,”cum spunea Morpheus în film.

Pilula roşie e riscantă. Chiar dacă ne dorim cu ardoare să ne schimbăm sau să ne îmbunătăţim viaţa, cum am putea şti ce ne aşteaptă? Pilula roşie ne oferă adevărul, altă perspectivă a realităţii, altă viziune asupra lumii şi asupra propriei persoane. Înghiţind pilula roşie, ne aruncăm cu capul înainte în necunoscut. Nu mai ştim încotro ne îndreptăm, ce vom afla despre noi, pierdem siguranţa şinei fixe a trenuleţului care ne poartă spre tunelul final şi ce câştigăm în schimb? O eventuală libertate în gândire, în opţiuni, dar cine poate şti cu certitudine că această libertate nu e şi ea la fel de iluzorie?

Unii dintre noi avem încă de la naştere şina fixată zdravăn pe podea. E mai comod să credem ce ni se spune, e mai comod să acceptăm o viaţă pe care alţii au ales-o pentru noi. Ne pierdem dorinţa de a pune întrebarea cu care atât de des ne bombardează copiii mici: de ce? De ce suntem aşa? De ce trăim aşa? Ce-ar fi dacă…

Sistemul de care aparţinem face mari presiuni să ne conformăm aşteptărilor lui, să acceptăm un status quo care poate nu ne satisface pe deplin, dar ne oferă siguranţă. A ne întreba de ce? pune la îndoială tot ce cunoaştem acum. E o întrebare periculoasă. Ne trebuie mult curaj şi o mare curiozitate ca s-o punem. Însă dacă ne întrebăm de ce? mai mult ca sigur că, până la urmă vom alege pilula roşie. Şi atunci apelăm la cineva să ne ajute să ne auto-cunoaştem.