Psihanaliza

Baze teoretice

Principalele curente


Psihologia Eului
Psihologia Eului este moştenitoarea tradiţiei freudiene, deşi multe dintre conceptele introduse de Sigmund Freud au suferit modificări însemnate. Rămâne curentul predominant în psihanaliză, având reprezentanţi de seamă în majoritatea ţărilor europene şi pe continentul american.
Psihologia Eului se ocupă cu studiul dezvoltării şi structurii Eului, conform modelului structural propus de Freud (1923). Eul mediază conflictele pe de o parte între Sinele instinctual şi Supraeul civilizat şi pe de altă parte între realitatea externă şi lumea internă. De asemenea, Eul exprimă lupta între individ şi societate.
Principala caracteristică a psihologiei Eului este teoria adaptării. Conform acestei teorii, Eul normal are funcţia de a se adapta mediului, fiind dotat de la început cu potenţialităţi care se dezvoltă treptat pentru a face faţă unor aşteptări medii venite din partea mediului. (Hinshelwood, 1989)

Teoria relaţiilor de obiect
O are ca fondatoare pe Melanie Klein. Ideea care se află la baza acestei teorii este următoarea: ne naştem cu o predispoziţie de a forma relaţii afective. Pe parcursul dezvoltării noastre psihice introiectăm obiectele apropiate din mediu împreună cu relaţiile pe care le formăm cu acestea. Pe primul plan pentru om, încă de la naştere, sunt relaţiile cu obiectele, nu obţinerea plăcerii.
Teoria relaţiilor de obiect studiază modul cum se formează şi se structurează reprezentările interne ale propriei persoane şi ale celorlalţi, încearcă să explice modelele de relaţii după care funcţionăm şi care s-au format pe suportul legăturii diadice primare mamă-bebeluş.
Patologia este considerată o expresie a internalizărilor traumatice ale obiectelor (care vizează şi imaginea de sine). Prin psihoterapie se urmăreşte modificarea modelelor disfuncţionale de relaţii în scopul unei funcţionări mature şi satisfăcătoare a individului.

Psihologia self-ului (sau sinelui)
A fost iniţiată de Heinz Kohut şi s-a dezvoltat în Statele Unite ale Americii. Psihopatologia este considerată un rezultat al faptului că părinţii nu au fost suficient de empatici şi nu au satisfăcut îndeajuns nevoile copilului inerente dezvoltării sale.

Intersubiectivitatea
Îşi are rădăcinile în Statele Unite ale Americii şi se bazează pe teoria ataşamentului şi pe studiile experimentale ale unor cercetători în psihologia dezvoltării, referitoare la felul în care se dezvoltă un nou-nascut în interacţiunea cu mediul.
Accentul cade pe relaţia dintre terapeut şi pacient şi pe modul în care cei doi se influenţează reciproc. Terapia devine un proces constructiv în cadrul unui spaţiu intersubiectiv creat în contextul relaţiei dintre cele doua lumi subiective ale participanţilor.
Ritmul, atmosfera, armonia, spontaneitatea în relaţie joacă un rol foarte important în procesul terapeutic. Scopul terapiei devine astfel studiul subiectivităţii pacientului. Schimbarea se petrece ca efect al influenţei reciproce dinamice dintre terapeut şi pacient, iar experienţa traită împreună dobândeşte noi înţelesuri. Terapeutul este un partener activ în interacţiune şi, pe lângă înţelegere, oferă pacientului reacţii emoţionale care se armonizează cu stările lui afective.

La noi în ţară de regulă se practică o combinaţie de stiluri care să se adapteze nevoilor pacientului.

 

Position paper on psychoanalytic therapy

Interventions That Effect Change in Pyschotherapy

Empirical Studies of Psychoanalytic Therapy

Cărţi despre autism şi sindromul Asperger

 








inapoi

PsihanalizaPsihanaliza